Bottega sardiniană in Praga

Este greu să pătrunzi înăutru. În primul rând pentru că este foarte strâmt şi apoi pentru că este greu să găseşti liberă una dintre cele 4 mese fără o rezervare făcută cu câteva zile înainte.Din exterior nu atrage aproape nimic, în afară de două butoaie care seara au câte o lumânare aprinsă pe fiecare dintre ele şi o vitrină care sugerează mai mult o băcănie.

Acesta este micul şi familiarul restaurant Ichnusa Botegga din Praga. Multe despre el pe internet nu prea găseşti. Câteva articole din ziarele locale şi aproape toate au cuvinte de laudă. Proprietarul, prezent în fiecare seară printre mese, un tip prietenos despre care se spune că a luat o pauză de muncă corporatistă în Italia pentru a veni aici să împartă bunătăţi sardiniene. Şi se mai spune că aduce ingredientele săptămânal din însorita lui insulă.

Nu există meniuri. Doar o discuţie deschisă între oaspeţi pe de-o parte şi ospătar şi "chef" de cealaltă parte. Primul dintre ei, un tip grijuliu şi amabil, ne-a prezentat pe scurt aperitivele, inclusiv cam cât mai are din fiecare. Am ales rapid două platouri.

După care a început marea încercare. Lista de vinuri. Recunosc, spre ruşinea mea, că nu am recunoscut absolut nici unul dintre cele aproximativ 20 de sortimente, inclusiv câteva spumante. Aşa că toată speranţa s-a îndreptat către amicul ospătar. Câteva scurte întrebări i-au fost suficiente pentru a ne recomanda ceva împreună cu invitaţia de a şi gusta. Nu a fost deloc supărat că vinul nu a fost pe placului uneia dintre doamne. S-a întors imediat cu o altă opţiune, dar şi cu comentariul că aceasta sticlă este un pic mai scumpă. Sticlă care şi-a pierdut cotinutul în favoarea unui decantor, binenteles la sugestia aceluiaşi de acum prieten, de a nu bea vinul fără a-l aera un pic la început.

Ce am băut a fost un Cannonau di Sardegna DOC 2006 de la Giovanni Cherchi. Un vin produs din două soiuri, în proporţii aproape egale: Cannonau (numele local pentru Grenache) şi Cagnulari, un soi rar, cu probabile rădăcini străvechi în Spania, cultivându-se acum într-o zonă mică din nordul insulei. O culoare rubinie atrăgătoare, un gust bine structurat, taninos (după cele 12 luni în baric, adică butoi) şi catifelat în acelaşi timp, despre care unii cu mai multă experintă spun că ar reprezenta foarte bine terroir-ul sardinian.

Delectarea cu licoarea de mai sus a fost întreruptă de apariţia exotică a bucătarului, un ceh lungan cu cercei în ambele urechi, grăbit şi vizibil preocupat de mâncărurile ce îi sfârâiau în bucătărie. Ne-a prezentat scurt opţiunile, carne, peşte sau paste după care a intrat cu fiecare dintre noi în detalii despre ce am vrea mai exact. A plecat grăbit să pregătească muşchiul de vită, friptura de porc şi pastele.

Uşor de ghicit că prima sticlă nu a fost suficientă unor meseni din ce în ce mai relaxaţi şi vorbăreţi. Aşa că ne-am întors la prima opţiune, care iniţial fusese refuzată dar care de data aceasta a fost primită mult mai bine. E vorba de Nativo Rosso IGT Isolă dei Nuraghi, 2008, de la Murales Azienda Agricola un cupaj de Syrah, Cannonau (Grenache) şi Cabernet Sauvignon, 14% alcool, care în comparaţie cu primul, mi s-a părut mult mai fructos şi mai sprinţar.

 

Multe detalii mai tehnice despre cele două vinuri, sincer nu îmi mai amintesc, dar ce pot să spun e că împreună cu mâncarea delicioasă şi atmosfera relaxată şi foarte plăcută au produs o experienţă deosebită. Ceea ce pentru mine e cel mai important când vine vorba de vin.

Încheierea a fost pe măsură cu un desert care "it's like ice cream, but is not actually ice cream; is like a cake but is not quite a cake" şi un ramazzotti din partea casei.

Despre preţ, nu e cel mai ieftin restaurant în care am mâncat, dar nici exagerat de scump. Cele două sticle au fost 1000 de coroane (aproximativ 40 de euro), prima 600 şi a doua, respectiv, 400.

2 comments

Leave a reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.