Alfred Merkelbach - o foarte frumoasă poveste de pe valea Moselului, fără happy-end

Sunt multe povești frumoase, spuse și mai ales nespuse, pe Valea Mosel-ului. Cel mai important, dacă vrei să le afli, este să ai ghidul potrivit, înzestrat pe deoparte cu abilitatea de a vorbi limba locului dar, mai important, cu  dorința de a le descoperi și a le înțelege frumusețea. Astrele s-au aliniat perfect în timpul vizitei mele acolo și am savurat povești minunate.

Cea care mi-a rămas cel mai adânc întipărită în memorie este povestea a doi bătrânei din Urzig, moștenitori a numai două hectare de vițe de riesling vechi. Ne-au primit în casa părinților lor, cumpărată la 1868, acum locuită numai de ei doi, și ne-au pus pe masă, așa cum s-au priceput ei mai bine, vinuri nemaipomenite. Chipul fratelui mai mic a fost tot timpul zâmbitor pe masură ce noi înaintam cu degustarea, pe cand cel al fratelui mai mare a rămas sobru până când, la final, ne-am dat pe față entuziasmul neștiind ce sticle să alegem mai întâi pentru a lua cu noi acasă.

Vinul îl fac după metodă veche, cea învățată de la înaintașii lor. Tractorul din ani '60 încă mai funcționează și îi ajută la lucrările mai grele. Iar butoaiele sunt și mai bătrâne, pe unul dintre ele încă descifrându-se anul de producție, 1956. Ce a apărut nou sunt câteva tancuri de inox ale căror numere se regăsesc și în numele celor peste 10 sortimente de riesling produse anual. Un an roditor dă cam 10.000 de litri, însă 2010 a înjumătățit producția ca mai la toți producătorii din zonă. Calitatea însă a rămas tot sus. Prețurile sunt aproape neverosimile, undeva între 8 și 30 de euro.

Amintirea celor doi bătrânei a revenit de curând când am deschis o sticlă de-a lor din 2005, un Auslese din struguri din via numită Kinheimer Rosenberg. Cu conținut scăzut de alcool, numai 9%, dar cu multă dulceață, vinul este ușor uleios, cu picioare frumoase lăsate pe pahar și cu o culoare galbenă, ușor deschisă, ca urmare a celor peste 6 ani vechime.

Nasul este extrem de intens, mai ales pe măsură ce intră în contact cu aerul și lichidul se încălzește; se simte miere, flori, mere. Lipsește insă o oarecare prospețime întâlnită la majoritatea vinurilor din vecini, acesta fiind mai domol, precum cei care i-au dat formă.
Odată sorbit se simt onctuozitatea și catifelarea ce cuprinde limba și gingiile. Finalul este suficient de lung iar aciditatea peste medie susține excelent finalul dulceag - verzui și ușor amărui.

Povestea este tristă pentru că tradiția este în pericol de a se pierde. Nici unul dintre cei doi nu au moștenitori. Îmi place totuși să cred că dacă mă voi întoarce acolo peste mai mulți ani poate nu voi bea vin din aceleași pahare ce acum le concurează pe cele din vitrina bunică-mii, dar măcar vinurile să-și păstreze același spirit.

2 comments

Leave a reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.